În ianuarie 2025 publicam un profil despre Programul Ajungem Mari. Am povestit atunci cu vicepreședinta și directoarea de comunicare, Vivianda Nicolae. Cum astăzi este Ziua Internațională a Copilului, m-am gândit că este un bun prilej de a rememora amintirile mele ca voluntar Ajungem Mari, aducându-i în prim-plan pe cei cu care am lucrat, și anume copiii.
Am fost voluntar între 2016 și 2018, apoi am revenit în 2020. Ambele experiențe au făcut parte, asemenea unui erou din basme, din călătoria mea inițiatică. Să le luăm pe rând.
Între 2016 și 2018, am fost voluntar, apoi voluntar-coordonator, la o grădiniță din sectorul 6, București. Predam limba engleză unui grup de 10 copii. Aveau familii, doar că părinții nu își permiteau să le plătească activități extracurriculare, așa că am apărut noi, voluntarii. Mergeam o dată pe săptămână, o oră, o oră și jumătate.
Lecțiile de engleză se desfășurau uneori pe modelul ,,doamnaaaa, vreau la baie!’’, iar un minut mai târziu, toți 10 voiau la baie. Alteori, nimeni nu voia să facă nimic, așa că în funcție de ce nevoi apăreau, mai introduceam diverse cuvinte englezești, look, feel, hello, cat, dog, tree, sister, window, cât să se prindă de ei din mers.
Îmi plăcea să le pregătesc lecțiile (chiar dacă ele se terminau uneori brusc la baie). Îmi solicitau mereu creativitatea, pentru că planul A era deseori învins de planul B, C, D sau niciun plan. Fast-paced environment sună job ad-urile de pe LinkedIn. Ei bine, am avut cea mai bună experiență.
Mi-amintesc cum mergeam către grădiniță cu propriile mele resurse la limită, deh, îmi mai pâlpâia și mie becul de energie, și nu prea aveam chef și nici idei de ,,ce să mai fac.’’ Până când… am trecut pe lângă un frumos covor de frunze (era toamnă). Așa că m-am apucat să culeg frunze, pietre, rămurele, bețișoare. Am ajuns la grădi și am anunțat mândră: ,,astăzi facem un tablou de pădure fermecată.’’ Succes!
Al doilea succes răsunător a intervenit datorită ,,covorului magic.’’ Așa cum ni se întâmplă în viață, vine o zi când nu ești tu, din varii motive. Unul dintre copii nu se putea liniști deloc. Era foarte agitat în timp ce colegii lui stăteau, surpriză, în liniște și colorau. Nu-l puteam lăsa să se rotească singur în jurul meselor, așa că, idee! 💡Știam că îi plac roboțeii (nu mai țin minte exact ce, dar pentru a relata scopul poveștii, voi folosi numele de cod roboțel).
I-am dat o provocare: ,,mergi acolo, pe covor, stai jos, încrucișează picioarele, închide ochii și visează cum roboțeii plutesc pe un covor magic care îi duce în lumea lor, iar pe măsură ce îi observi, să ne povestești ce vezi ca să fim și noi parte din lumea ta magică.’’ Două minute mai târziu, toți colegii erau așezați pe covor, visând fiecare la lumea lui, ba chiar întâlnindu-se în vis. Eu, pe de altă parte, în lumea mea, am avut 5 minute de liniște. 😌
Tot ce am învățat de la copii mi-a fost de ajutor în lumea adultă.
Exercițiul ,,covorului magic’’ l-am dat ca exemplu într-o întâlnire despre ,,storytelling în facilitare’’. Spontaneitatea, creativitatea, adaptabilitatea, gestionarea timpului au rădăcini puternice în lucrul cu copiii.
Experiența de coordonator a voluntarilor a venit cu extra responsabilități care au pus bazele încrederii în sine că pot și îmi place să conduc o echipă. Fast-forward în 2022 când am devenit training manager.
Îmi doresc să menționez în semn de recunoștință și apreciere echipa mea de voluntari, fiind prima de altfel pe care am coordonat-o și unde mi s-a aprins beculețul ,,hai că e chiar frumos să ai o echipă în grijă.’’ Pe lângă treburile organizatorice și administrative, mi-amintesc două momente cheie, care au contribuit în evoluția mea:
Întâlnirea pe care am organizat-o între noi în cafeneaua Tucano Afi. Din acel moment, locul a devenit oaza mea de zen, de frumos, locul unde merg ca să mă bucur, să mă energizez, să fiu eu cu mine. Când sunt acolo, am în minte imaginea cu echipa de voluntari și mă simt bine doar existând în acel loc, exact cum m-am simțit și atunci.
Telefonul unei voluntare care mă sunase cu o problemă și reacția mea de freeze și conștientizare că ,,aoleu, eu am devenit persoana care să îndrume, să asculte, iar oamenii se bazează acum pe mine, nu o da în bară.’’ La finalul apelului, am primit primul meu feedback venit nu dintr-o obligație, ci din sinceritate, bucurie și încredere.
The rest is history.
Am organizat de asemenea o petrecere de Crăciun pentru copii, unde au venit și părinții. Mama m-a ajutat să le fac niște aripi de înger din hârtie creponată, iar eu a trebuit să îmi reactivez memoria de poezii și cântecele de iarnă în limba engleză. Văd și acum prin ochii amintirilor cercul și dansul împreună, când și când cu câte o aripă frântă, dar cu zâmbete largi pe față.
Cel mai frumos cadou, eu l-am primit și vi-l las dovadă aici:
În 2020, am revenit la Ajungem Mari, de data asta ca voluntar în online, pentru o adolescentă dintr-un apartament de tip familial. O ajutam la teme.
Desigur, de multe ori vorbeam despre orice altceva numai nu despre teme și era frumos. Era o adolescentă cu nevoi, dorințe și curiozități tipice vârstei. Îi plăcea să-mi arate ce are prin cameră, să-mi povestească despre pasiunile ei, dar și să mă întrebe despre mine.
A fost începutul pandemiei COVID-19. Ajungem Mari a înțeles imediat impactul asupra unor copii care nu aveau oricum sprijinul necesar dezvoltării lor și nu s-a oprit. A continuat programul de voluntariat și a făcut ceva în plus: a organizat traininguri pentru voluntari. Reprezentarea zicalei de avion ,,întâi îți pui tu masca, apoi și copilului.’’
M-a bântuit mult timp ideea că ne naștem la fel, dar apoi drumurile ni se despart în funcție de *ziceți voi*. Pe aceste drumuri, care ni se bifurcă, unii găsesc (sau sunt îndrumați spre) potecile cu flori și parfum, alții, pe cele cu ciulini și noroi. Desigur, drumurile se pot împleti în orice moment al călătoriei: cei care au găsit florile pot fi distrași de ciulini și invers.
Cred însă că cei care sunt cu tine la început de drum contează, indiferent cine sunt ,,cei’’ pentru fiecare dintre noi. Ajungem Mari și-a propus și i-a și ieșit să fie ,,cei’’ pentru copiii instituționalizați. A creat o rețea de voluntari în toată țara care să le fie sprijin atât educațional, cât și emoțional, copiilor din sistemul de protecție.
Când m-am înscris prima dată în program, mi-aduc și acum aminte comunicarea clară, la obiect cu pașii pe care îi avem de făcut și ce urmează să se întâmple o dată ce vom fi admiși.
Procedura de selecție avea cap și coadă, totul a fost gândit cât mai profesionist și cât mai coerent. Având în vedere mediul sensibil, era de la sine înțeles că și noi, voluntarii, trebuia să înțelegem pe deplin responsabilitatea pe care ne-o asumam.
După ce am trecut așadar de probele de foc (inclusiv cele de natură psihologică avizate de psihologi), ne-am întâlnit în ceea ce în lumea corporate s-ar numi ,,onboarding’’. A fost o zi întreagă de cunoaștere a voluntarilor într-o sală a Facultății de Psihologie din București. Ne-am jucat cu sens și scop, am râs, am vorbit, am învățat. Mi-a plăcut mult, mult de tot, pentru că nu mă așteptam să existe o astfel de organizare și o astfel de grijă pentru toți cei implicați.
Grija a continuat și când am început activitatea propriu-zisă. Existau întâlniri cu ceilalți voluntari ca să povestim provocările întâmpinate și ca să învățăm unii de la alții. Erau ca un fel de grupuri de suport și, Doamne, câtă nevoie aveam să ne auzim și să ne încurajăm.
Nu intru în detalii, pentru că anumite experiențe trăite de copiii la care mergeau unii dintre colegii mei voluntari îți rup sufletul. Este teribil de greu să știi că nu poți schimba decât puțin câte puțin, mai ales când situația este atât de urgentă încât puținul ăla ți se pare că nu este nici pe departe ajutorul de care copiii au nevoie. Contează însă orice pic, dovada este Ajungem Mari care s-a dezvoltat și care continuă să facă mult bine.
Așadar, puteți fi cu încredere voluntari Ajungem Mari, sunteți pe mâini bune și veți descoperi o grămadă despre voi, lumea din jur și despre cât de recunoscători merită să fim. Pe site-ul lor găsiți toate informațiile de care aveți nevoie.
Am mai zis-o și în profilul publicat și o mai zic o dată: Ajungem Mari m-a făcut și pe mine mare, iar pentru asta le sunt extrem de recunoscătoare!